Să mai cresc?!

Să mai cresc?!

În copilărie, am gustat involuntar din răutatea gratuită și din insultele sau jignirile celorlați copii. Probabil o experiență comună tuturor. Nu îmi amintesc detalii despre cine, când sau cum. Însă, ceea ce mi-a rămas întipărit în memorie a fost o greșeală de gândire pe care am păstrat-o multă vreme și care, prin dezamăgirea inevitabilă, a avut consecințe uneori dureroase. Am crezut, am fost convins că răutățile gratuite și neprovocate, insultele și jignirile sunt proprii doar celor mici și imaturi. În mintea mea, între lumea celor mari, a adulților, și lumea celor drepți era semnul egal. Credeam că odată cu maturizarea vine și gândirea corectă, bine intenționată, că adulții vor ști în sfârșit ce este bine, ce este rău și vor avea puterea să acționeze în consecință. Credeam că orice răutate e doar temporară și că, într-o zi, noi, copiii care ne certam și ne insultam, vom fi învățat să deosebim minciuna de adevăr, să facem altora ce am vrea să ni se facă nouă, vom fi priceput că faptele noastre au consecințe și că acestea ne afectează în final și pe noi. Așadar, orice neplăcere avea să fie doar temporară și nu trebuia să fac nimic. Doar să iert și să aștept să creștem mari.

Și așa s-a născut una din cele mai mari dezamăgiri pe care le-am trăit vreodată!

Să cresc, să încep să aparțin lumii celor mari, o lume, în mod potențial, a celor drepți și să văd că realitatea era una complet diferită. Așteptările mi-au fost amarnic înșelate! Ce gust dezamăgitor, ce înghițitură otrăvitoare din nisipul unui deșert care trebuia să fie un izvor proaspăt, mult așteptat…

Știu, mi-au spus-o mulți, era normal, adică inevitabil, trebuia să se întâmple așa. Dar, dincolo de zâmbete îngăduitoare adresate unui visător lipsit de realism, dincolo de blamarea naturii umane care, se pare, nu poate fi îmbunătățită, dincolo de scuza ispitelor și a păcatului care ne înrobește, am vrut, am pretins o explicație.

Încă mai caut un răspuns sau mai încerc să-l îmbunătățesc pe cel pe care îl am acum.

Eu cred că este posibil ca noi, cei mari, încă să nu fi crescut!

Atât doar că au trecut anii!

Pentru ca teoria copilăriei mele să fie adevărată, poate exista doar o posibilă explicație. Definiția celor mari este greșită. Nu toți adulții au crescut. Nu toți cei mari sunt în totalitate dezvoltați.

Oare nu am crescut numai în trupul nostru? Oare nu am crescut doar în orgoliu și pretenții? Oare caracterul, moralitatea, conștiința și spiritualitatea au ținut pasul cu noi? Oare capacitatea noastră de a lua decizii în funcție de un sistem de principii morale și de credință, puterea de a lua în considerare consecințele și maxima faptelor noastre au ajuns la aceeași vârstă, la același număr de ani cu noi?

Dacă nu, atunci suntem un dezastru gata să se întâmple. Acționăm tot ca niște copii. Faptele și atitudinile noastre vin din impulsuri copilărești, instinctive. Deciziile încă ne sunt iraționale, inconsecvente. Nu putem fi de încredere. Cei din jur nu pot depinde de noi. Mai mult, cine ne poate opri, cine ne poate amenda infantilismul? Singurul aspect autentic al vieții este teatrul pe care îl jucăm atât de bine, pentru că acum ni-l permitem!

Acest joc este o rețetă sigură pentru moartea viselor, a încrederii, a potențialului și, în definitiv, a devenirii și a destinului nostru!

Dar nu trebuie să ne oprim aici!

Soluția nu este să rămânem copii pentru tot restul vieții!

Încă mai putem crește!

„Cine din noi va muri înainte ca trupu-i să moară?” (N. Labiș – Noi, nu!)

„Trestia frântă nu va fi zdrobită şi mucul, care încă mai arde, nu va fi stins.” (Isaia 42:3)

Cred că încă nu ne-am atins potențialul, cred că mai putem fi ceea ce am fost destinați să fim, cred că încă nu ne-am ratat destinul. Cred că nu trebuie să trăim nici cu nostalgia copilăriei, nici cu lipsa de speranță a falsei maturități. Cred că putem crește și în caracter, moralitate, spiritualitate și credință. Nu lumea celor morți este lumea celor drepți. Dimpotrivă, este lumea celor vii, care trăiesc împlinindu-și propriul destin, care cresc spre chipul și asemănarea Celui ce ne-a făcut!

În solitudinea gândurilor mele, fac primul pas. Mă opresc, cuget, mă smeresc, recunosc că vreau să cresc și încep rostind: „Doamne, Tu toate le știi…”

 

Adi Galiger
Ianuarie, 2015

Leave a Reply