Praznicul

Praznicul este obligatoriu, ca pâinea şi apa pentru om. El însumează  esenţe şi sensuri din rădăcini şi până-n fructul vieţii.

Praznicul nu-i o zi roşită-n calendar, ori înc-o gară pentru marfarul vieţii ce ne poartă pe toţi în vagoanele lui…

Praznicul nu poate fi motiv de dezmăţ ori lenevie, el nu-i al nostru sau al lor, el nu poate fi denominaţionalizat ori sectarizat.

Praznicul e un ospăţ de bucate miezoase; iar Paştele e praznicul când sorbim şi mâncăm din Dumnezeu.

Paştele surprinde şi uimeşte copii ori savanţi, flăcăi sau mămici, pentru că mai mult ca oricare praznic, poartă pecetea veşniciei, a nemuririi.

În faţa îngerului cu chip de fulger, ce a prăvălit piatra de pe mormânt; în faţa mormântului gol, dar mai ales în faţa Domnului înviat ce rosteşte Pacea Lui peste toate temerile şi întrebările noastre,  capitulăm, depunem armele aroganţei, ori performanţelor noastre, iar calculele şi argumentele noastre se topesc.

Mormântul gol e pântecul ce-a readus veşnicia pe pământ, e gura cerului ce spune fiecărui om că nemurirea nu-i poveste, ci-i o invitaţie!

O invitaţie la jertfă din iubire, o chemare la frângere de sine, un altar unde să ne-aducem ca jertfă vie sfântă şi plăcută în fiecare zi!

Paştele e focul ce nu se mistuie ce ne cheamă la lumină şi învierea lui Dumnezeu; iar oricine-şi descalţă sandalele firii şi păşeşte în acest jar al iubirii lui Hristos este schimbat în Chipul Domnului, prin aceeaşi putere ce L-a ridicat din morţi.

La Paşti bucuria e negrăită, pentru că acest praznic nu-i exterior omului, ci-i în noi în fiecare şi produce bogăţii dincolo de ce se poate măsura (cine ştie a cântării lumina, ori bucuria, ori iubirea…?)

Toate acestea zidesc în noi credinţa de nezdruncinat în învierea noastră în ziua când Hristos, Domnul nostru ne va chema la Praznic în veşnicia Lui.

Până atunci aşteptăm iubind, aşteptăm jertfind, aşteptăm prăznuind.

Florin Mitra

 

Photo: http://www.creationswap.com/media/659

Leave a Reply