Natura iubirii

Natura iubirii

… și Domnul Dumnezeu a văzut că omul era singur… și cu toate că era în paradis, în grădina Edenului, mai mult, în părtășie și comunicare cu Dumnezeu, nu era complet, nu era împlinit, ceva mai trebuia adăugat.

Încă de la început, Dumnezeu a adus în lumea nou creată uniunea dintre un bărbat și o femeie, ca o desăvârșire, ca o stare de normalitate. „Iată în sfârșit…” – un sfârșit al unei singurătăți, un capăt al unei neîmpliniri, un început al unei vieți cu rost, cu sens.

Omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu, asemenea Lui în toate, adică și în capacitatea de relaționare, de dăruire de sine, de împărtășire continuă a vieții, a destinului. Modelul Sfintei Treimi este o neîntreruptă faptă a iubirii, o descoperire a calităților și caracterului celeilalte Persoane, o dăruire absolută spre împlinirea voii Celuilalt, o trăire în uniune, într-o desăvârșită părtășie în care fiecare privește, nu spre Sine, ci spre „Noi”

Dumnezeu Tatăl Îl descoperă pe Fiul, Fiul Îl proslăvește și Îl arată pe Tatăl, Duhul Sfânt Îl proslăvește pe Fiul, Fiul trimite Duhul Sfânt ca Înlocuitor, ca împlinitor a ceea ce El a început…

La fel, cred că omul nu a fost creat pentru a fi egoist, centrat spre propria persoană. Omul avea nevoie de o pereche. A fost creat cu capacitatea de a iubi, de a-și împărți viața cu cineva care să-i semene, cu care să poată vorbi prin același limbaj, cu care să poată împărtăși atât destinația, cât și drumul.

Adevărata natură a dragostei este un izvor de dăruire continuă. Așa o descoperă Dumnezeu, Cel care nu doar iubește, ci este dragoste. „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi, deci, trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.” (1 Ioan 3:16)

Inspirate, adevărate, vrednice de toată încrederea, cu folos pentru oricine dorește să le aplice sunt cuvintele apostolului Pavel:

„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Acum, deci, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni 13)

Adi Galiger
februarie 2015

Leave a Reply