Doar idei sau gândul lui Dumnezeu? (despre Pentateuh)

Doar idei sau gândul lui Dumnezeu? (despre Pentateuh)

„În urmă cu patru mii de ani, un bărbat numit Avraam, s-a întâlnit cu Dumnezeu, cunoscut sub numele de Iehova. Dialogul dintre evreu și Dumnezeu începe atunci, iar acest dialog continuu, la care restul lumii a tras interesată cu urechea, reprezintă istoria evreilor”[i]

Ce anume a făcut ca poporul evreu să fie o contradicție istorică și sociologică, o lecție de supraviețuire culturală formidabilă? Cum se poate să treacă un popor prin așa de multe piedici, persecuții, schimbări de civilizații, cuceriri și căderi ale unor imperii care au dominat lumea, să continue să existe mult timp după ce mari națiuni contemporane lor au încetat să existe, nu doar să aibă o existență neîntreruptă timp de patru mii de ani, ci să continue să reprezinte o forță intelectuală și spirituală? Ce i-a determinat pe evrei să supraviețuiască primilor 1700 de ani de existență în pribegie, sclavie, în exil, fiind cuceriți și decimați de nenumărate ori; apoi să treacă prin perioada culturii elene, care i-a schimbat inclusiv pe propriii cuceritori romani, păstrându-și identitatea și caracterul cultural? Cum au reușit să rămână o cultură unitară în ciuda direcțiilor diferite luate de evreii din diaspora față de cei de acasă? Au trecut adaptându-se, dar rămânând o cultură autonomă, distinctă, prin perioadele de formare, ascensiune și fărâmițare a lumii islamice, prin Evul Mediu în care toate națiunile cucerite au fost convertite de creștinism, au continuat să existe și spiritual și cultural dincolo de presiunile naționalismului, fascismului și comunismului. ”Tot ceea ce evreii duceau cu ei erau ideile lor, care până la urmă au cucerit lumea”[ii]

Tocmai aceste idei sunt însăși esența și motivația supraviețuirii culturii evreiești. Perspectiva despre Creație, despre relația și interacțiunea omului cu Dumnezeu, abordarea istoriei ca o consecință a acestei relații de ascultare sau răzvrătire, promisiunea unei izbăviri și a unei binecuvântări care nu poate fi anulată, a unui legământ sfânt între Creator și omul creat, sunt factorii ce determină ca ideile promovate de cultura ebraică să fie unice. Sursa acestei culturi, izvoarele și originea ei se află în primele cinci cărți ale Bibliei, în Pentateuh.

În consecință, Pentateuhul prin mesajul pe care îl conține și îl transmite de-a lungul istoriei este esențial și definitoriu, nu doar pentru teologia Vechiului Testament, sau pentru cultura și civilizația evreiască, ci pentru umanitate ca întreg istoric și cultural. De aceea, obiectul teologiei Vechiului Testament trebuie să fie descoperirea acestui mesaj nu doar în înțelesul textelor antice pentru evreii sau lumea de atunci, ci pentru toate celelalte sisteme sociale trecute sau prezente.

Sailhamer afirmă că acest mesaj trebuie să fie înțeles prin teoria dublei audiențe.[iii] Distincția este făcută între audiența primară, unică prin faptul că mesajul primar, inițial, conținut în Pentateuh este transmis cu un alt scop decât cel ulterior și audiența pentru care Pentateuhul a fost alcătuit în forma sa redactată. De exemplu, distincția dintre Noe, căruia Dumnezeu i-a spus să construiască o arcă, iar cititorului nu îi cere acest lucru, sau distincția între cei care au primit în mod direct legământul de la Sinai, atunci când Dumnezeu le-a vorbit și cei pentru care Pentateuhul a fost scris, cărora Dumnezeu le transmite mesajul într-un mod diferit. În acest sens, Pentateuhul nu trebuie confundat sau redus la legământul Sinaic, ci este un text scris pentru a aminti acest legământ, faptele care îl preced, consecințele acceptării sau respingerii sale și promisiunea viitoare a unui legământ nou (Deut 30:6).

De aceea, mesajul Pentateuhului este elementul central al teologiei Vechiului Testament și poate fi folosit și ca bază pentru interpretarea teologiei Noului Testament. El ne arată planul lui Dumnezeu, implicarea Sa în istorie, promisiunea mântuirii, principiile viitoarei Sale Împărății și prescripțiile pentru o viață trăită în ascultare de voia Sa.

Textele primelor cinci cărți ale canonului biblic reprezintă baza reflecțiilor teologice prin faptul că acestea constituie atât punctul de pornire în definirea conceptelor biblice ulterioare, cât și etalonul față de care viața, cultura, credința și ritualurile religioase ulterioare sunt analizate și judecate ca fiind potrivite sau nu, în ascultare sau răzvrătire, acceptate sau pedepsite de Dumnezeu. De aceea, pentru elaborarea unei teologii biblice unitare, trebuie făcută analiza directă a textelor și a mesajului conținut de acestea cu scopul de a descoperi gândul lui Dumnezeu.

Acest gând al lui Dumnezeu este intenția cu care El S-a revelat nu doar prin Creație, ci prin deschiderea unui dialog direct cu omul. Cititorul textelor Vechiului Testament are de făcut o alegere. Să se raporteze la acestea doar în forma lor literară, istorică sau alegorică sau să încerce să descopere Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, inspirat așa cum susține însăși Biblia,[iv] cu autoritatea pe care a recunoscut-o și Isus Cristos, ca fiind ”puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”[v]. Este esențial să ne apropiem de textele canonice ale Vechiului Testament știind că prin ele nu primim doar un mesaj despre viața și cultura unor personaje și civilizații antice, nici măcar un simplu mesaj al divinității, ci aici Dumnezeu se descoperă pe Sine.

 

Adi Galiger, februarie 2013

 

 

[i] Max I. Dimont, Evreii, Dumnezeu și istoria, ediție revizuită și adaptată, Haseffer, București, 2000

[ii] Idem

[iii] John H. Sailhamer, The Meaning of the Pentateuh; revelation, composition and interpretation, IVP, Downers Grove, IL, 2009

[iv] 1 Timotei 3:16 ”Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”

[v] Romani 1:16

Leave a Reply