De folos

În jurul meu se sting luminile și lumea îmi spune că e noapte. Că trebuie să țin ochii închiși. Să tac! Să dorm! Să nu întreb, să nu caut, să nu visez cu ochii deschiși, să nu cunosc, să nu descopăr nimic nou, să nu simt… să nu știu cine sunt! Așa nu am nici un rost, așa nu sunt de folos!

Dacă ascult, e simplu pentru cei care asta vor. Să mă las definit de alții. Să nu știu și să fie nevoie să mi se spună cine sunt, ce vreau, de unde vin și care îmi este rostul aici. Să fiu notificat că sunt viu sau mort!

Și totuși, înaintea mea stă învierea. O continuă revenire la ceea ce am fost creat să fiu. Uite că pot! Uite că știu! Nu trebuie decât să cred și să mă ridic!

Vor fi mii de voci ale lumii care vor striga într-o frenezie asurzitoare că trebuie să rămân jos, acoperit, cuminte, mort! Dar, pe măsură ce vor striga mai tare, mă voi trezi, voi vrea și mai mult să știu cine sunt, ce pot, cine am fost făcut să fiu și care îmi este rostul aici.

De ce?

Pentru că învierea nu este niciodată egoistă. Viața nu poate fi ținută ascunsă. Întunericul nu domnește veșnic. Moartea nu are ultimul cuvânt. Lumina, căldura și viața sunt menite să fie împărtășite. Zâmbetul și bucuria își au rațiunea existenței doar oferite contagios și irevocabil.

Nu, nu pot să mă definesc prin întunericul lumii. Nu pot să mă definesc nici prin mine însumi. Însă, am învățat că lumina și viața au fost oferite, că puterea învierii este îndreptată spre cei care cred, că este un drum!

Prin această iubire aducătoare de viață am fost redefinit și eu. Am fost trezit și am înțeles cine sunt. Acum trăiesc. Dar, nu mai trăiesc eu… Rațiunea de a fi nu îmi aparține. Nu sunt aici pentru mine. Nu sunt un cântec de sine stătător, ci doar particip într-o simfonie a învierii, a luminii și vieții, care trece mult dincolo de limitele mele, care a început fără mine și va continua și atunci când eu nu voi mai fi aici. Așa pot fi de folos!

Așadar, nu am să plâng că în jurul meu se sting luminile. Nu am să stau ghemuit, speriat și retras în colțul desemnat, convis că sunt, de fapt, mort. Nu am să ascult vocile care mă definesc prin nereușitele și limitele naturii mele.

Vreau să am și eu parte de înviere. Să mă ridic. Să înțeleg. Să trăiesc!

Descătușat și liber am să încep să respir pregătindu-mi intrarea în armonia universală a celor care au găsit, au primit și au dat mai departe învierea!

Așa am să fiu și eu de folos!

 

Adi Galiger
februarie 2015

Leave a Reply